Greutatea fizică este în paralel și o greutate emoțională, greu de cărat ani de zile sau poate chiar o viață în spate și care generează uneori depresii majore. Sub ochii mei, timp de aproape 20 de ani, sora mea a trăit complexată de kilogramele în plus. A fost un copil care s-a izolat, un copil de care râdeau unii și alții, adresându-i-se in moduri nu tocmai plăcute. Cuvintele și respingerile de atunci au izolat-o. Pentru mult timp.
Călătoria din India a fost un impuls către schimbare. De ani de zile îmi doream să trăiesc și în alte țări, dar era o forță invizibilă care mă ținea pe loc. Nu aveam curaj să las tot ce construisem în anii în care am lucrat ca jurnalist. Aveam frici, dar imaginația continua să își creeze scenariul în care eram într-un spațiu multicultural. In India a ieșit la suprafață un curaj uriaș ce zăcea în mine, dar era prea silențios să îl pot auzi. La întoarcerea acasă, știam că e chestiune de timp, dar mă voi muta cu siguranță din țară, pentru o perioadă.
În timpul facultății mi-am dorit enorm să plec în străinătate cu bursă Erasmus și să trăiesc studenția înconjurată de colegi vorbitori de limbi cât mai diverse, însă am refuzat toate oportunitățile, pentru că la vremea respectivă trăiam deja visul din copilărie de a lucra în televiziune și mă preocupa evoluția profesională.
De la 18 la 28 de ani m-am format ca jurnalist, întâi în Cluj-Napoca, iar apoi în București, în Pro TV. Cei 5 ani în care am făcut parte din echipa celei mai iubite televiziuni din România, au fost cei mai complecși ani din viața mea de până acum. Am muncit enorm, am călătorit în aceeași măsură, am iubit, am suferit și m-am maturizat. Am ajuns să iubesc Bucureștiul și faptul că m-a determinat să devin independentă.
A fi parte din echipa de producție ale unor show-uri TV de răsunet internațional, precum Românii au Talent, Vocea Romaniei, MasterChef este o experiență de viață deosebită. Spun experiență de viață, și nu experiență profesională pentru că echipa nu e formată din colegi de muncă cu care împarți biroul 8 ore pe zi, ci din colegi cu care călătorești uneori luni de zile, împarți cazările din deplasare, puținul timp liber și uneori ajungi să împarți prietenii pe viață.
Fiind în departamentul de casting, călătoream dintr-un oraș în altul în căutarea concurenților potriviți pentru emisiuni. Contactul cu artiști din toate sferele creației mi-a lărgit mult orizonturile. În plus, satisfacția pe care o ai după ce vezi că un concurent cu care ai ținut legătura luni de zile primește Golden Buzz sau ajunge în semifinală/finală este un sentiment de bucurie pură.
Prima dată am vizitat alt continent tot prin prisma jobului. Am plecat în Africa de Sud timp de o lună pentru a filma pentru emisiunea Sunt celebru, scoate-ma de aici, iar la un an distanță am plecat pentru 3 luni în Cipru, ca Field Producer în proiectul Ferma Vedetelor. Lucrând direct și cu jurnaliști din țările respective, s-a amplificat apetitul de a lucra în mediu internațional.
Pentru a face televiziune cred că este nevoie de o iubire sinceră, ceea ce am din plin. Spun asta pentru că mirajul televiziunii vine la pachet cu un program aglomerat. Deși țin la meseria mea, totuși a venit momentul să fac o schimbare totală.
Astfel că, în martie, după ce am făcut o operație la genunchi, am demisionat din Pro TV și m-am mutat în Londra. Mereu am vrut să plec dintr-o dată în altă țară, fără să am ceva planificat. Atmosfera asta de incertitudine mi s-a părut scenariu de film. Am împachetat toate amintirile construite în anii cât am locuit în București si am luat bilet doar dus spre Londra, mutarea fiind cadoul pentru cei 28 de ani împliniți.
Am ales Londra pentru că mi-a plăcut enorm când am vizitat-o cu fix un an în urmă și mi-am promis atunci că mă întorc să locuiesc o perioadă aici. Faptul că e un oraș global și că ascult toate limbile pământului în jurul meu, mă îmbogățește cultural în fiecare zi. Am făcut economii din timp, știind că plănuiesc să mă mut din țară, astfel că în primele două luni mi-am dat o vacanță binemeritată după 10 ani de televiziune.
Am prins câteva filmări ca freelancer, dar mi-am dat seama că vreau să am curaj o perioadă să fac și altceva în paralel, ceva ce m-a pasionat și în țară. Astfel că, m-am angajat în educație. Lucrez într-o școală cu adolescenți cu autism. Și acasă mă mai implicasem în proiecte de voluntariat, inclusiv cu copii cu dizabilități fizice, iar ca reporter de știri, mult timp am lucrat în departamentul de educație. Sunt într-o perioadă în care las partea umanitară din mine să se manifeste. În plus, învăt legislație, fac training-uri și toate lucrurile noi mă fac să simt că acumulez enorm.
În fiecare dimineață plec la școală cu sentimentul că sunt utilă. Îmi priește restartul pe care mi l-am dat. De la agitația pe care munca de jurnalist o presupune, am trecut la polul opus o perioadă, la liniștea de care e nevoie de multe ori când lucrezi cu tinerii cu autism. Răbdarea a devenit punctul cheie al unei zile de muncă. Învăț cum să mă apropii de elevi, cum să fac în așa fel încât activitățile să fie plăcute pentru ei, indiferent că suntem la ora de matematică, jucăm fotbal sau suntem la cursul de dans.
De când mă știu vorbesc mult, de multe ori m-am judecat că vorbesc prea mult. Acum, în schimb, învăț zilnic cum să ascult mai mult nevoile elevilor și sa comunic mai degrabă prin limbaj non-verbal.
Timpul capătă o altă nuanță când ești în mijlocul tinerilor ce suferă de autism, pentru că pot fi și ore întregi în care e liniște și ne concentrăm, fie pe colorat, fie pe alte activități care sa le stimuleze creativitatea. M-am întors la joc si joacă.
Jobul actual este o lecție de recunoștință zilnică. Când îi văd pe unii că activitățile uzuale pentru noi, cum ar fi servirea mesei, pot fi pentru ei o performanță, îmi dau seama că nu mai am nicio scuză în a refuza să muncesc oricât e nevoie pentru a împlini un vis, indiferent de natura lui. Fiecare elev mă învață să zâmbesc mai mult. Cred că nu am zâmbit ani de zile cât zâmbesc în interacțiunea cu ei și e deosebit să vezi cum un zâmbet îi poate liniști.
Pe lângă schimbările majore din viața mea, s-a mai împlinit ceva la care eu tot visam. Lucrez într-o echipa internațională, cu tineri veniți din Australia, India, Africa, Italia, Spania, Polonia. Mulți dintre ei sunt muzicieni în diferite trupe sau compozitori de muzică clasică. Sunt fericită că pasiunea pentru artă și creație mă urmărește și în noua experiență pe care o trăiesc.
Într-o lume utopică creată de imaginația mea, aș sfătui ca fiecare om să facă voluntariat măcar o lună din viața lui, pentru că dăruirea timpului și a energiei noastre unor tineri cu nevoi speciale, ne oferă o perspectivă mai recunoscătoare asupra vieții.
Jaisalmer este orașul meu preferat dintre cele 6 pe care le-am vizitat în India (Agra, Delhi, Varanasi, Pushkar, Jaipur și Jaisalmer). Este orașul aflat la 300 kilometri nord-est către granița cu Pakistanul și se află în apropierea deșertului Thar. Noaptea petrecută sub cerul liber în mijlocul dunelor de nisip este una dintre cele mai frumoase amintiri din India. Cetatea din cărămidă aurie îi oferă o anumită eleganță, iar de sus, orașul are o priveliște scoasă din filme.
Primul oraș pe care l-am vizitat în India a fost Jaipur sau altfel spus, Pink City. Centrul istoric și principalele clădiri din oraș sunt pictate în nuanțe de roz. Jaipur este capitala și cel mai mare oraș din statul indian Rajastan, din vestul Indiei. Orașul face parte din ‘Triunghiul de Aur al Indiei’, alături de Delhi și Agra, unde este situat Taj Mahalul.
Sunt singură, iar în jurul meu sunt sute de turiști. Dincolo de mulțimea care se pregătește să viziteze una dintre cele 7 minuni ale lumii, găsesc, cât văd cu ochii, la fiecare colțisor de stradă, tarabe cu suveniruri. Un tip, la vreo 30 de ani, ce poartă o pereche de jeansi moderni, o cămașă orange și deasupra cămășii un sacou în carouri cu negru și bleumarin, se apropie de mine și mă întreabă dacă vreau să fac turul Taj Mahalului cu el. Nu pe gratis, însă, căci e ghid turistic. Fără să stau pe gânduri, îl refuz. ‘Nu iți dau niciun ban, mă descurc și singură!’. Timp de câteva secunde, eu o țin pe a mea că sunt independentă, el pe a lui, că am nevoie de ghid.
‘Te las în pace dacă îmi spui din ce țară ești’, îmi zice el. După ce îi răspund că sunt din România, mă întreabă: ‘‘O cunoști pe Loredana Groza?’’. Mă pufnește râsul. ‘‘Lucrăm la aceeași emisiune, la ‘Vocea Romaniei’’, îi spun, mirată de așa întâmplare. Scoate telefonul si îmi arată poze cu el si Loredana, din vacanțele ei în India. Apoi îmi spune că oricum ii plăcea de mine, dar acum are un motiv în plus să îmi prezinte Taj Mahalul.
